I se spunea „Nas”, „Năsel” sau „Năsosul”, porecle venite, evident, de la nasul său proeminent. Ozon a fost un dribleur de geniu, un jucător care transforma duelul unu contra unu într-un spectacol și un fotbalist care nu intra pe teren doar ca să câștige, ci și ca să încânte. Un artist al gazonului, un spirit liber, într-o perioadă în care libertatea putea deveni periculoasă. S-a născut în Obor, într-un cartier în care fotbalul se învăța pe maidane, printre piețe, străzi, glume și rivalități. Acolo, printre copiii care băteau mingea de dimineața până seara, Titus Ozon și-a descoperit drumul. La 10 ani a ajuns la Unirea Tricolor, sub îndrumarea lui Ștefan Cârjan. De pe maidanele Oborului până pe marile stadioane ale României, a dus cu el același stil: mingea lipită de picior, fentă scurtă, execuție precisă și o ironie fină a celui care știa că poate inventa ceva în orice moment. Nu avea un fizic impunător. Era un vârf de atac de „buzunar”, cum se spunea în epocă: 1,70 metri, 60 și ceva de kilograme „cu paltonul ud, cu tot”, picioare subțiri și un corp atipic pentru un atacant. Dar avea ceva ce nu se poate antrena: talent pur. Reacție, tehnică, curaj și o plăcere aproape copilărească de a-și ridiculiza adversarul prin dribling.

A jucat pentru Unirea Tricolor, Dinamo București, Dinamo Brașov, Progresul București și Rapid. În prima divizie a adunat peste 270 de meciuri și peste 150 de goluri, în funcție de statisticile epocii, rămânând unul dintre cei mai eficienți atacanți ai generației sale. A fost de două ori golgheterul campionatului, în 1952 și 1953, iar pentru echipa națională a României a strâns 22 de selecții și 7 goluri. A participat la Jocurile Olimpice din 1952 și a purtat banderola într-o perioadă în care meciurile internaționale erau rare. Și totuși, palmaresul lui nu spune tot. Titus Ozon a fost unul dintre acei fotbaliști mai mari decât vitrina lor de trofee. A terminat campionatul pe locul secund de mai multe ori și a pierdut patru finale ale Cupei României, cu trei echipe diferite: Dinamo, Progresul și Rapid. A fost una dintre marile ironii ale carierei sale: un fotbalist făcut pentru momente mari, dar urmărit de un destin care îi întorcea spatele exact când se apropia de glorie.

Tribunele îl iubeau pentru că era imprevizibil. Într-o perioadă gri, controlată și încărcată de frică, Ozon juca fotbal cu o libertate aproape sfidătoare. Iar libertatea asta l-a costat. În anii ’50, a intrat de mai multe ori în conflict cu regimul și cu structurile vremii. După un meci cu Dinamo Tbilisi, în care l-a ridiculizat prin driblinguri pe Avtandil Gogoberidze, una dintre legendele clubului sovietic, Ozon a fost acuzat că și-a bătut joc de „marele popor sovietic”. Un gest pur fotbalistic a fost transformat în cap de acuzare. A scăpat, în cele din urmă, cu o amendă usturătoare.

În 1954, când a vrut să plece de la Dinamo, club aflat sub tutela Ministerului de Interne, problemele s-au agravat. Pentru că jucase la Unirea Tricolor, campioana României din 1941, club desființat de comuniști după război și etichetat drept „cuib legionar”, i s-au adus acuzații politice. A contat și faptul că antrenorul său din Obor, Fane Cârjan, purtase cândva „cămașa verde”. Pentru a-l împiedica să-și depună memoriul la Federație, Ozon a fost trimis la tăiat stuf, la Periprava, în Delta Dunării. A profitat însă de neglijența paznicilor, a fugit la București și a semnat cu Progresul.

Un alt episod celebru avea să-i schimbe din nou cariera. În 1958, după un turneu în Grecia, pe când era la Progresul, a fost prins la vamă cu aproximativ trei mii de nasturi de fildeș. Îi luase ieftin și urma să-i vândă la București. Bișniță, cum se spunea atunci. Problema era că Ozon nu era un om oarecare: era căpitanul echipei naționale. A fost arestat, ținut câteva zile la beci, eliberat apoi, dar suspendat pe viață din activitatea sportivă. Salvarea a venit printr-o scenă greu de crezut astăzi. Avea 31 de ani și stătea deja de aproape un an pe tușă. Într-o zi, pe Calea Victoriei, Ozon l-a abordat pe Gheorghe Gheorghiu-Dej și i-ar fi cerut să-i ridice suspendarea. Aflase că liderul comunist îl simpatiza. Dej a acceptat, dar cu o condiție: Ozon trebuia să joace pentru Rapid, echipa pe care Dej o susținea. Tot atunci, Ozon ar fi aflat că acesta avusese un rol și în clemența primită după episodul din Deltă. Așa a ajuns în Giulești, unde a fost primit de o tribună care știa să iubească spectacolul, libertatea și nebunia frumoasă a fotbalului.

După retragerea din activitatea de jucător, Ozon a trecut pe banca tehnică. A antrenat Progresul, Jiul Petroșani, FC Argeș, naționala Libiei (într-un context legat de relațiile bune dintre Nicolae Ceaușescu și Muammar Gaddafi), FC Brăila, Pandurii Târgu Jiu, Azotul Slobozia și Șoimii Sibiu.

Pentru FC Argeș, numele lui se leagă de începutul anilor ’70, o perioadă în care clubul căuta formula care avea să aducă primul titlu de campioană. Echipa alb-violetă îl avea deja în prim-plan pe Nicolae Dobrin, iar întâlnirea dintre Ozon și Dobrin a pus față în față două tipuri rare de talent: marele dribleur al anilor ’50 și magicianul din Trivale, omul care avea să ducă Argeșul în vârful fotbalului românesc. În sezonul 1970/71, Ozon a condus FC Argeș după plecarea lui Bazil Marian, iar în vara lui 1971 a fost reconfirmat ca antrenor principal. Între el și Dobrin au existat episoade tensionate, lucru aproape firesc într-un vestiar plin de personalități. Unul dintre momentele sensibile a apărut în turneul din Germania de Vest, acolo unde Ozon a încercat să impună o disciplină strictă. Relația cu Dobrin a devenit complicată, iar tensiunile au apăsat asupra vestiarului. Startul sezonului 1971/72 a fost dificil. După eșecul de la Bacău, 1-4, conducerea clubului a decis schimbarea sa, iar pe banca echipei a fost instalat tânărul Florin Halagian. Istoria consemnează titlul în dreptul lui Halagian, pe bună dreptate. Dar Titus Ozon rămâne parte din acel drum. A fost unul dintre oamenii care au trecut prin vestiarul alb-violet într-un moment de transformare. Prezența lui la Pitești nu poate fi desprinsă de contextul unei generații mari: Dobrin, Barbu, Olteanu, Prepurgel, Radu I, Jercan, Frățilă, Remus Vlad, Marian Popescu și ceilalți jucători care au construit una dintre cele mai importante echipe din fotbalul românesc.

Titus Ozon a fost un antrenor incomod, așa cum fusese și fotbalist. A cerut disciplină unor jucători cu personalitate, într-un vestiar în care geniul și orgoliul trăiau împreună. Nu era omul compromisului. Tocmai de aceea, trecerea lui prin Trivale rămâne interesantă: a pus față în față două generații de talent, două feluri de a vedea fotbalul, două forme ale aceleiași libertăți. Una era libertatea lui Ozon, născută în Obor, pe maidane, în driblinguri scurte, goluri multe și farse memorabile. Cealaltă era libertatea lui Dobrin, născută la Pitești, din pasă, viziune, fente geniale și explozie de inspirație.

Dincolo de teren, Ozon a fost un personaj complet. A scris volumul autobiografic „Mereu în 16 metri”, a jucat în filmul „Și Ilie face sport”, a urcat pe scena Teatrului „Constantin Tănase” și a fost apropiat de lumea artistică. A fost bun prieten cu marele actor Birlic, cel care l-a atras și spre lumea hipodromului și a pariurilor, unde Ozon avea să piardă o grămadă de bani.

Într-un fotbal care uită repede, poveștile ca a lui trebuie spuse din nou: pentru cei care știu, pentru cei care au auzit doar numele și pentru cei care poate întreabă astăzi cine a fost Titus Ozon. A fost „Nas”. A fost geniul din Obor. A fost omul care dribla tot ce îi stătea în față. Și, pentru o vreme, a fost parte din povestea lui FC Argeș. S-a stins în 1996. Statuia sa din parcul ce-i poartă numele, lângă Gara Obor, amintește și astăzi că fotbalul, înainte de tactică și puncte, înseamnă emoție, curaj și dribling. În seria VULTURO, îi onorăm memoria pentru că a crezut în talentul piteștean și pentru că a avut curajul să fie el însuși, indiferent de preț.

Articol redactat de Alexandru Florin Fieraru în cadrul proiectului Istoria Viola by VULTURO.

Acrobatul din careu

În istoria fotbalului, fundașii sunt adesea catalogați drept „distrugători”. Constantin Olteanu a fost, însă, un artist. Într-o perioadă în care pragmatismul era lege, „Baciul” a adus o estetică nouă: foarfeca în propriul careu. Olteanu nu doar respingea mingea, ci o făcea cu un stil acrobatic care ridica tribunele în picioare. Cu 295 de meciuri (locul 4 all-time în istoria clubului) și un titlu de campion în 1972, el a fost unul dintre pilonii pe care s-a sprijinit câștigarea primul titlu din istoria noastră.

Voința de fier

Ucenicia și-a făcut-o la Flacăra Roșie, unde l-a avut coleg pe Rică Răducanu, trecând ulterior pe la Dinamo București. La doar 19 ani, cariera sa a fost la un pas de final: a suferit o fractură de maleolă care a necesitat intervenție chirurgicală. Din păcate, ghipsul i-a fost pus greșit la București, iar medicul de la Pitești a fost nevoit să repare eroarea și să îi rupă piciorul „pe viu”, fără anestezie, pentru a-l repune corect. Deși nimeni nu îi mai dădea șanse să revină pe gazon, ambiția sa a dat toate calculele peste cap, reintrând rapid în circuit.

Ulterior, la intervenția comandantului Miliției Argeș, generalul Costandache, acesta a fost transferat la Dinamo Pitești. Din 1964 a devenit titular incontestabil sub comanda lui Ștefan Vasile, jucând întreaga carieră de senior în Trivale. „Baciul” a bifat primele deplasări externe în Cupa Orașelor Târguri, la Marseille, Toulouse, Budapesta sau Sevilla. S-a retras în 1978, după 14 ani de glorie, la vârsta de 34 de ani.

Omul care l-a instalat pe Halagian

Un aspect mai puțin explorat este rolul direct al lui Olteanu în numirea lui Florin Halagian. În urma unui incident celebru la Belgrad — unde orgoliul lui Titus Ozon s-a ciocnit de geniul lui Dobrin din cauza unui ceas de aur primit de „Gâscan” — Olteanu a pus punctul pe „i” în fața autorităților: „Halagian mi-a fost coleg și apoi antrenor. La Belgrad, după scandalul dintre Ozon și Dobrin, am fost chemat de prim-secretarul Năstase. I-am spus clar să aleagă între Ozon și noi, jucătorii. Așa a fost instalat Halagian la echipa mare.” Această atitudine nu era insubordonare, ci protejarea grupului. Olteanu a înțeles că marea performanță are nevoie de un lider care să respecte talentul, nu să-l sufoce.

Înfruntarea cu Real Madrid

Olteanu a fost pe teren în victoria istorică de la Pitești împotriva Realului (2-1). La returul de pe Bernabeu, a părăsit terenul accidentat în minutul 87. Ion Barbu, revenit după o accidentare, a intrat neîncălzit. Spaniolii au profitat și au marcat golul calificării, un gol înscris cu mâna de Santillana.

A îmbrăcat de 3 ori Tricoul Galben

În campania de calificare pentru Jocurile Olimpice de la München din 1972, „Baciul” a bifat trei prezențe cruciale sub tricolor. A făcut parte din defensiva care a obținut două victorii în fața Albaniei (2-1; 2-1) și a luptat în duelul dificil contra Danemarcei, pierdut cu 5-3 la general (2-1; 3-2).

O moștenire în trei generații

Constantin Olteanu nu a lăsat în urmă doar statistici, ci un pedigree fotbalistic rar. Prin ginerele său, Florin Motroc, și nepotul său, Vlad Motroc, numele său a continuat să dăinuie în iarba alb-violetă.

„Baciul” ne-a învățat că poți fi dur fără să fii brutal, poți fi disciplinat fără să fii robot și, mai ales, că poți iubi o echipă cu un devotament care sfidează timpul. „Faptul că, timp de 14 ani, am contribuit la imaginea acestei minunate echipe reprezintă ceva de neuitat pentru mine”, spunea legendarul fundaș. Te vom iubi mereu!

Declarațiile au fost extrase din articolele semnate de Marius Ionel și Monica Cristea în „Jurnal de Argeș”.

Acest articol este redactat de Alexandru Fieraru în cadrul proiectului VULTURO – ISTORIA VIOLA, un proiect dedicat educației și conservării valorilor care au făcut din FC Argeș un brand de autoritate în fotbalul românesc. 

Însă, ceea ce puțini știu, este că firul destinului lui Mircea Lucescu s-a intersectat, în momentele sale de început în fotbal, cu ADN-ul Argeșului.

Umbra lui Traian Ionescu: „Vulturul” din Văleni care l-a inventat pe Lucescu

Înainte ca Mircea Lucescu să devină „Il Luce”, a existat o mașină neagră, o Volga, care a oprit în fața casei familiei sale. Din ea a coborât un bărbat cu o pălărie cu boruri largi și fular la gât, emanând o autoritate de film noir. Era Traian Ionescu.

Pentru cei mai mulți, Traian Ionescu este marele portar al CCA-ului, dar și antrenorul care a făcut ca Dinamo să strălucească la începutul anilor 60. Pentru argeșeni, Traian Ionescu este primul mare produs al fotbalului argeșean. Născut în Văleni și crescut la Sporting Pitești, el a fost omul care a pus bazele „pepinierei” ca sistem de gândire în România. Este fascinant să realizăm că cel care i-a lăsat lui Lucescu pe masă „50 de lei pentru drumul cu tramvaiul până în Ștefan cel Mare” era un argeșean. Este omul care i-a oferit lui Mircea Lucescu prima mare lecție: fotbalul se joacă cu mintea, dar se construiește cu disciplină. Totodată, el l-a debutat pe Mircea Lucescu la Dinamo, într-un amical, disputat chiar la Pitești.

1964: Anul în care Lucescu și Dobrin au împărțit același vis

Săpând prin ziarele epocii, găsim o imagine care astăzi pare ireală. Lotul României de juniori UEFA 1964 pleca spre Turcia și Grecia pentru un turneu de pregătire. Pe lista componenților, printre „extreme dreapta”, apărea numele lui Mircea Lucesc. Câteva rânduri mai jos, la „mijlocași stânga”, strălucea un nume care avea să devină religie în Pitești: Nicolae Dobrin. Pe 16 februarie 1964, în Antalia, România pierdea cu 2-1 în fața Turciei. Marcatorul nostru? Dobrin. Cel care alerga pe cealaltă bandă, încercând să desfacă apărările adverse? Lucescu. Este un moment de o semnificație colosală pentru proiectul Vulturo. Acești doi coloși, unul simbolul geniului pur, celălalt simbolul erudiției și al longevității, au crescut sub același tricolor, în aceleași trenuri spre Istanbul sau Atena.

Fotbalul ca examen de maturitate

O altă piesă a puzzle-ului nostru ne duce în iulie 1964. Într-un articol care laudă activitatea academică a sportivilor, Mircea Lucescu este menționat nu pentru un dribling, ci pentru faptul că se pregătea de admiterea la facultate. În perioada în care Traian Ionescu a simțit că în Ștefan cel Mare concurența era prea sufocantă pentru un tânăr dornic de afirmare, a ales calea împrumutului la Știința București pentru Mircea Lucescu. Acolo, în vestiarul „studenților”, Mircea Lucescu a fost coleg de echipă cu Florin Halagian. În timp ce Lucescu se pregătea de admiterea la I.S.E., Halagian își cizela acea rigoare tactică și disciplină de fier care avea să aducă mai târziu primele titluri în Trivale. Două genii care au împărțit același vestiar.

Cercul se închide: De la „Volga” lui Ionescu, la visul sud-american al lui Turcu

Pentru a înțelege pe deplin cum destinul lui Mircea Lucescu s-a împletit cu spiritul Argeșului, trebuie să privim cum s-a închis această buclă a recunoștinței. Dacă la începutul carierei sale un argeșean îi oferea biletul de tramvai către marea performanță, decenii mai târziu, „Il Luce” întorcea favoarea fotbalului nostru, oferind aripi unui „vultur”: Viorel Turcu.

„El ne-a scos în lume”, spunea cu o recunoștință profundă fostul nostru jucător, și el plecat dintre noi mult prea devreme. În 1982, sub comanda unui Lucescu vizionar, băiatul din Slobozia (jud. Argeș), crescut în iarba crudă din Trivale, trăia o aventură demnă de romanele lui García Márquez. Lucescu l-a aruncat direct în „groapa cu lei” de la Rosario, punându-l față în față cu un tânăr pe nume Diego Armando Maradona. Povestite cu un umor melancolic, amintirile lui Turcu despre acea noapte în care i s-a anulat un gol perfect în fața Argentinei sunt, de fapt, mărturia metodei Lucescu. „Nea Mircea” nu pregătea doar scheme tactice; el vindeca complexe. Îi lua pe fiecare în parte, de la Bölöni, la Balaci sau la Turcu, și le insufla o doză de curaj.

“Jocul lui era strălucitor, avea momente când era absolut de neoprit. (…) O serie întreagă de generații au crescut cu Dobrin în minte și în ideea de a-l imita. Dobrin era un fenomen social: acolo unde echipa lui juca și unde era lider, stadionul se umplea, indiferent pe ce arenă din țară evolua. Dobrin era un lider al întregului stadion. E o pierdere imensă pentru fotbalul românesc, pentru societatea românească, pentru fotbalul internațional”. – declarația lui Mircea Lucescu atunci când Nicolae Dobrin a plecat dintre noi.

Aceasta este moștenirea pe care Vulturo vrea să o onoreze. Lucescu nu a fost doar un jucător; a fost un student. Nu a fost doar un antrenor; a fost un pedagog. A înțeles că o carieră se termină, dar educația este singura care îți oferă glorie peste ani.

Se spune că mori cu adevărat doar atunci când numele nu-ți mai este rostit. De aceea, oameni ca Lucescu sau Dobrin sunt eterni. Numele lor vor răsuna mereu pe stadioane, vor dăinui în cronici și vor trece din generație în generație, ca o moștenire sacră.

Rămas bun, Domnule Lucescu!

Acest articol este redactat de Alexandru Fieraru în cadrul proiectului Istoria Viola by VULTURO

Înainte de a fi omul Argeșului, Țîrcovnicu a fost unul dintre constructorii marii echipe a lui Dinamo de la începutul anilor ’60. Format de legendarul Dumitru Bacinschi pe maidanele din jurul Șoselei Olteniței, a început fotbalul în 1954 la Constructorul București, în Divizia B. În 1955 a mers la Progresul CPCS București, tot în liga secundă. Un an mai târziu a semnat cu Progresul București, unde a debutat în Divizia A pe 2 aprilie 1956, sub comanda antrenorului Gheorghe Nicolae, într-o înfrângere cu 2–1 pe teren propriu în fața echipei Flamura Roșie Arad, meci în care a marcat golul echipei sale. Ulterior, a mers pentru o scurtă perioadă la Dinamo 6 București (s-a mai numit Dinamo Obor sau Victoria București), apoi a jucat un sezon pentru Dinamo Cluj și două sezoane pentru Dinamo Bacău.

În 1960, Țîrcovnicu a semnat cu Dinamo București. S-a integrat rapid într-o echipă care avea să scrie istorie. În primul său sezon la Dinamo, a înscris 11 goluri — un record impresionant pentru un mijlocaș. Dar recompensa cea mai mare a venit în sezonul următor: primul titlu de campion. Apoi al doilea. Apoi eventul din 1963-1964, o realizare rară în fotbalul românesc al epocii. La Dinamo, Țîrcovnicu s-a remarcat și în meciurile europene. A marcat golul victoriei cu Motor Zwickau, campioana Germaniei Democrate (R.D.G.), și a prins unul dintre cei mai spectaculoși adversari ai epocii: Real Madrid. „Oană” a marcat golul dinamoviștilor din înfrângerea (1-3) de la meciul tur, disputat pe stadionul 23 August. Pentru Real marcau atunci Félix Ruiz, Di Stéfano și Gento.

În 1965, Țîrcovnicu face un pas surprinzător: după ce începuse sezonul la București, se transferă la Dinamo Pitești. Legătura lui Țîrcovnicu cu Piteștiul este marcată de un simbolism aparte. El a fost pe teren, în tricoul bucureștenilor, în primul meci din istoria echipei noastre în Divizia A: celebrul Dinamo Pitești – Dinamo București 3-4, din 1961. În timpul primului său sezon petrecut la Pitești, echipa a ajuns în finala Cupei României, antrenorul Virgil Mărdărescu folosindu-l pe tot parcursul meciului în înfrângerea cu 2–1 în fața echipei Știința Cluj. A jucat toate meciurile în campania Cupei Orașelor Târguri 1966–67, în primele două runde Dinamo Pitești a eliminat pe Sevilla și Toulouse. Piteștenii au fost învinși în runda a treia cu 1–0 la general de Dinamo Zagreb, care a câștigat în cele din urmă competiția. Era prima campanie europeană a echipei noastre.

Țîrcovnicu a jucat un meci amical pentru România pe 9 octombrie 1963, când antrenorul Silviu Ploeșteanu l-a folosit ca titular într-o remiză 0–0 împotriva Turciei. De asemenea, a apărut în două meciuri pentru Echipa Olimpică a României. Acestea au fost o victorie amicală cu 2–1 împotriva Iugoslaviei, în care a marcat primul gol al României, și o înfrângere cu 3–2 în fața Danemarcei, în preliminariile pentru Jocurile Olimpice de vară din 1964.

Retras chiar de ziua lui, pe 7 aprilie 1968, Țîrcovnicu ne-a lăsat o lecție de profesionalism. A lăsat în urmă o echipă care știa deja cum să bată mari nume ale fotbalului european, dar și cum să joace finale. A adunat peste 200 de meciuri pe prima scenă a fotbalului românesc. La retragere, declara: „Fără modestie, perseverență în pregătire și multă, multă pasiune nu vei putea progresa pe măsura calităților de care dispui. Nu-mi aduc aminte să fi ieșit vreodată de pe teren cu tricoul uscat.”

A plecat dintre noi pe 10 martie 2003. Odihnească-se în pace!

Din satul de sub ape, la porțile Madridului

Povestea lui Remus Vlad începe în satul Cinciș de lângă Hunedoara – o localitate care astăzi nu mai există, fiind înghițită de apele unui lac de acumulare. Acolo, pe ulițele satului, „spârluga” de 13 ani îi dribla pe cei mari, câștigându-le admirația.

Drumul său spre marea performanță a fost clădit pe o rezistență fizică ieșită din comun. Ratând adesea ultimul autobuz spre casă după antrenamentele de la Corvinul Hunedoara, Remus alerga zilnic cei 8 kilometri până la Cinciș. Acele „maratoane” nocturne i-au sculptat picioarele de fier care, mai târziu, aveau să-i oprească pe Santillana sau Anzarda, starurile lui Real Madrid.

Căpitanul ales de „Gâscan”

Deși Dinamo și Steaua și-l doreau, destinul l-a adus la Pitești în 1968. Într-un vestiar dominat de boemul Dobrin, Remus Vlad a adus rigoarea, disciplina și seriozitatea specifică ardelenilor. Adaptarea a fost rapidă: la antrenamente, toată lumea voia să fie în echipa lui, pentru că Vlad „băga material” și nu accepta înfrângerea. Momentul istoric al numirii sale ca căpitan a venit în Serbia, sub comanda lui Titus Ozon. Dobrin, liderul echipei, fiind cel care l-a nominalizat pentru a purta banderola. Cu el căpitan, FC Argeș a învins sistemul și a cucerit titlul din 1972. A purtat banderola de căpitan și în dubla cu Real Madrid, atunci când, la Pitești, i-am răpus pe madrileni.

„Șapca Roșie” a Ardealului

După ce a pus umărul la reconstrucția Corvinului alături de Mircea Lucescu, Remus Vlad și-a găsit o a doua casă la Universitatea Cluj. Aici, „Șepcile Roșii” l-au adoptat imediat, recunoscând în el aceleași valori pe care se fundamentează spiritul academic clujean: decență și profesionalism.

A antrenat „U” Cluj în mai multe rânduri, reușind promovarea în Divizia A în 1985. La Cluj, Remus Vlad nu a fost doar un tehnician, ci un mentor. A fost omul care a înțeles că „U” este mai mult decât un club de fotbal – este un simbol al intelectualității sportive, exact așa cum Argeșul era simbolul mândriei provinciei care nu îngenunchează în fața Capitalei.

Fie că este la Pitești, unde a ridicat trofeul de campion, sau la Cluj, unde a menținut aprinsă flacăra „Șepcilor Roșii”, Remus Vlad rămâne un numitor comun al decenței. Un VULTUR care a știut să zboare peste orgolii și să lase în urmă o moștenire de aur.

• FC Argeș: Căpitanul primului titlu (1972), a jucat 175 de meciuri și a marcat 4 goluri pentru FC Argeș între 1968 și 1974.

• U Cluj: Omul care a promovat echipa în 1985 și a asigurat continuitatea valorilor universitare în mandate succesive. A antrenat U Cluj între 1983 – 1988 și în sezonul 1992 – 1993.

Acest articol este redactat de Alexandru Fieraru în cadrul proiectului Istoria Viola by VULTURO

Ion „Bebe” Barbu: Căpitanul născut sub soarele Olteniei

Puțini își mai amintesc că un veritabil simbol al eleganței defensive, Ion „Bebe” Barbu, s-a născut la Craiova, pe 24 decembrie 1938. Sosit la Pitești în 1959, destinul său s-a contopit până la identificare cu FC Argeș, purtând tricoul alb-violet timp de 15 sezoane.

Cu 224 de prezențe în prima ligă,  Bebe a fost mai mult decât un fundaș; a fost liderul de care echipa avea nevoie pentru a atinge gloria. Barbu a fost omul care, în 1968, privea în ochi campioana mondială, Anglia, schimbând fanioane cu legendarul Bobby Moore din postura de căpitan al României.

A fost unul dintre pilonii centrali ai primului titlu obținut de FC Argeș în 1972. Ulterior, și-a demonstrat viziunea și în afara dreptunghiului verde, devenind arhitectul celui de-al doilea titlu, în 1979, din postura de președinte. Jucător, căpitan și conducător, Ion Barbu rămâne una dintre personalitățile din istoria clubului nostru ale căror nume se scriu cu litere de aur.

Leonte Ianovschi: „Patriarhul” care a găsit refugiul în Bănie

Dacă Bebe Barbu a sosit la Pitești ca un fiu al Craiovei, drumul lui Leonte Ianovschi până în Trivale a fost o adevărată epopee a supraviețuirii. Adolescentul Leonte a evadat din infernul lagărelor siberiene, parcurgând desculț și înfometat peste 2.500 de kilometri din Munții Ural, oprindu-se întâi la Vadul lui Vodă, localitatea de baștină (acum pe teritoriul Republicii Moldova), ca mai apoi să găsească refugiu în Bănie.

Craiova a fost locul care l-a adoptat la 18 ani și i-a oferit șansa de a-și arăta calitatea pe gazon la FC Craiova, Dunărea sau Craiovița. Însă, în toamna lui 1948, destinul l-a purtat spre Sporting Club Pitești — orașul care avea să-i devină casă pentru tot restul vieții.

Aici, din postura de antrenor începută în 1958, “Patriarhul” a clădit fundamentul celei mai strălucite școli de fotbal din România, dând fotbalului nume ca: Nicolae Dobrin, Constantin Radu, Constantin Olteanu, Ion Prepurgel, Constantin Cârstea, Constantin Stancu, Ilie Bărbulescu, Doru Toma, Marin Radu II șamd.

Acest articol este redactat de Alexandru Fieraru în cadrul proiectului Istoria Viola by VULTURO

Născut pe 22 februarie 1949, la Moșoaia, Constantin Cârstea nu a fost doar un jucător, ci un pilon al clubului nostru. A început fotbalul la Pitești în 1961 și nu a mai plecat niciodată cu adevărat. Cârstea rămâne un exemplu rar: și-a petrecut întreaga carieră de jucător profesionist sub culorile lui FC Argeș.

De la debutul său de pe 8 martie1970, sub comanda lui Constantin Teașcă, într-un meci cu Bihor Oradea, până la apogeul din sezonul 1978-1979, Cârstea a fost „stânca” din defensivă. A fost om de bază în trupa lui Florin Halagian în drumul spre al doilea titlu de campioană obținut de FC Argeș, bifând 31 de meciuri în acel sezon de poveste. A simțit mirosul ierbii pe stadioane legendare precum cele ale lui Valencia, Panathinaikos sau Nottingham Forest, marcând chiar și un gol european împotriva celor de la APOEL Nicosia.

Cu 244 de meciuri în Divizia A, toate pentru Argeș, Constantin Cârstea a forjat spiritul de luptător pe care strategia VULTURO încearcă astăzi să-l insufle noilor generații.

Gloria de la Bistrița: Recordul care stă și astăzi în picioare

Deși inima sa a bătut mereu pentru FC Argeș, destinul de antrenor l-a purtat pe Constantin Cârstea spre Ardeal. Și ce amprentă a lăsat acolo! În sezonul 1993-1994, Cârstea reușea imposibilul cu Gloria Bistrița: câștigarea Cupei României, după o finală memorabilă (1-0) împotriva Universității Craiova. Este, până în ziua de astăzi, cea mai mare performanță din istoria clubului bistrițean. Mai mult, sub comanda sa, Gloria a învins acasă cu 2-1 pe Real Zaragoza, echipa care avea să câștige Cupa Cupelor în acel an.

„Binomul” de aur: Cârstea & Dobrin

După ce a agățat ghetele în cui, Cârstea nu a putut sta departe de gazon. În 1983, devenea secundul bunului său prieten și coechipier de o viață, Nicolae Dobrin. Cei doi au format un cuplu tehnic bazat pe respect și complementaritate: geniul Gâscanului susținut de rigoarea și disciplina tactică a lui Cârstea. Ca antrenor principal, a adunat 428 de meciuri pe prima scenă a fotbalului românesc, demonstrând o longevitate și o valoare care îl plasează în panteonul tehnicienilor noștri.

O moștenire lăsată prea devreme

Constantin Cârstea ne-a părăsit pe 16 noiembrie 2009, la doar 60 de ani, în satul său natal, Smeura. Recent, pe 22 februarie, Constantin Cârstea ar fi împlinit 77 de ani. Simbolic, chiar în acea zi, FC Argeș a obținut o victorie importantă împotriva Farului (1-0), făcând un pas uriaș spre Play-Off-ul Superligii. A fost parca un semn de sus că “CFR-ul”, așa cum era poreclit de fani — a vegheat încă o dată asupra echipei căreia i-a dedicat întreaga carieră.

Mulțumim, Constantin Cârstea! 

Acest articol este redactat de Alexandru Fieraru în cadrul proiectului Istoria Viola by VULTURO

Piteștiul a înțeles atunci că fotbalul nu este doar un joc, ci o instituție care trebuie să educe și să reprezinte comunitatea.

Din culisele acelei zile istorice:

• O premieră națională: În timp ce restul țării funcționa pe modelul asociațiilor sportive clasice, Piteștiul a creat primul Club de Fotbal (F.C.), oferind un model de organizare ce avea să fie copiat ulterior de toate marile echipe.

• Arhitecții noului drum: Ședința de constituire i-a adus la aceeași masă pe vizionarii vremii. Pavăl Constandache a fost ales președinte, secondat de vicepreședinții Ion Iacomi și celebrul Puiu Rapaport.

• O conducere pentru oraș: Consiliul de conducere era format din 41 de membri — de la directori de întreprinderi la antrenori și fotbaliști. Printre cei 11 membri ai biroului se afla și legendarul Leonte Ianovschi, cel care deja șlefuia diamantele ce aveau să aducă Piteștiului două titluri de campioană.

Moștenirea: Trecerea de la Dinamo la FC Argeș nu a fost doar o schimbare de nume. A fost declarația de independență a fotbalului argeșean și începutul celei mai rodnice perioade din istoria noastră. Am demonstrat atunci că suntem deschizători de drumuri.

Astăzi, prin ISTORIA VIOLA, ne onorăm rădăcinile pentru a învăța cum să zburăm din nou spre culmi. Respect pentru pionierii de la 1968! 

Există în istoria fiecărui club mare un „moment zero”, un personaj care aduce profesionalismul acolo unde exista doar entuziasm boem. Pentru Pitești, acest personaj a purtat mănuși de portar și un aer de aristocrat al fotbalului. Ion „Jean” Lăpușneanu venea în Argeș nu ca un debutant, ci ca un monument viu: fusese omul care, în 1930, plonja pe Estadio Centenario și pe Estadio Pocitos din Montevideo, la prima Cupă Mondială din istorie, apărând poarta României.

Jean Lăpușneanu (08.12.1908, București – 24.02.1994). Primii paşi în fotbal i-a făcut la juniorii clubului Venus Bucureşti, în 1927. Promovează în echipa de seniori, în 1928, după care itinerarul său fotbalistic cuprinde: Banatul Timişoara, 1928-1929, Sportul Studenţesc Bucureşti, 1929-1930, din nou Venus, 1931-1935, formaţie cu care câştigă două campionate naționale, în 1932 şi 1934. De 10 ori internaţional A, a apărat poarta primei reprezentative la CM din Uruguay, în 1930 şi la Balcaniada de la Belgrad, din 1932. A abandonat fotbalul competiţional în 1938 de la Rapid Bucureşti. În 1942-1943 a îndeplinit funcţia de antrenor al echipei naţionale, pe care a condus-o în trei întâlniri cu Germania, Slovacia şi Croaţia. După război, a continuat activitatea de antrenor, ocupându-se de pregătirea divizionarelor Ţesătoria Piteşti, în eşalonul secund, Ştiinţa Timişoara, Jiul Petroşani şi Dinamo Piteşti, în primul eşalon. Între anii 1965-1966 a funcţionat ca antrenor federal. După 1970 şi până în ultimii ani ai vieţii s-a dedicat activităţii juridice, fiind un apreciat avocat. 

Moștenirea de la Sporting și nașterea unei legende

La finele anului 1947, România avea să treacă printr-o schimbare radicală. La sfârșitul lunii decembrie, regele României Mihai I a fost forțat să abdice. Pe 30 decembrie 1947 a fost proclamată Republica Populară Română, primul stadiu al regimului comunist în România. Odată cu această schimbare de regim, sportul românesc a trecut și el prin mai multe schimbări. Sub presiunea noilor vremuri, în ianuarie 1948, divizionara secundă Sporting Club Pitești și-a schimbat numele în GS Țesătoria Română Pitești. Jucătorii au devenit angajați ai fabricii, primind în schimbul muncii lor nu doar stabilitate, ci și echipamente noi și condiții de antrenament moderne pentru acea epocă.

În centrul acestei reconstrucții s-a aflat Jean Lăpușneanu. Fostul portar de legendă al României a fost cel care a sudat echipa, readucând pe teren nume mari precum Pericle Valeca și Ioan Iotta. Primul test major sub comanda sa – o victorie răsunătoare cu 4-2 în fața bucureștenilor de la Leonida – a demonstrat că, sub supravegherea unui om care văzuse fotbalul mondial, Piteștiul era gata să facă performanță. Lăpușneanu a adus la Sporting rigoarea pe care o învățase la marile cluburi bucureștene, precum Venus sau Rapid.

Însă adevărata cotitură istorică s-a produs în 1953. Atunci când Ministerul de Interne decidea ca echipa fanion a regiunii să devină Dinamo Pitești, alegerea de a-i încredința frâiele lui Lăpușneanu nu a fost una întâmplătoare. Era nevoie de un om cu ștate vechi în fotbal. Acesta era un teoretician fin, fapt dovedit în 1968, la publicarea cărții sale – Jocul și antrenamentul portarului de fotbal. Sub privirea sa atentă, echipa a început marșul din campionatele regionale spre Divizia B, pregătind terenul pentru deceniile de glorie ce aveau să urmeze.

Este fascinant să ne imaginăm antrenamentele de atunci: un fost internațional de talie mondială, cu experiența meciurilor împotriva lui Uruguay și Peru, explicându-le unor tineri argeșeni cum se stă în teren.

O punte peste timp

Dacă Nicolae Dobrin a fost „Prințul” care a dat strălucire coroanei, Jean Lăpușneanu a fost cel care a forjat metalul din care a fost făcută acea coroană. Trei mandate a servit la cârma lui Dinamo Pitești (1953-1954, 1955-1956 și 1958-1959).

Jean Lăpușneanu s-a stins pe 24 februarie 1994, chair în anul în care o altă generație a României uimea lumea la un Mondial, exact așa cum făcuse el, ca pionier, în 1930. Astăzi, când ne gândim la fotbalul argeșean, ar trebui să ne amintim că, înainte de marile trofee de campioană și de meciurile europene, a existat un om cu un chipiu de portar și un fluier, care a crezut că la Pitești se poate construi ceva nemuritor. Mulțumim, Jean Lăpușneanu!

 Acest articol este redactat de Alexandru Fieraru în cadrul proiectului Istoria Viola by VULTURO