Lucescu, Dobrin și Halagian: vestiarul care a schimbat fotbalul românesc

De obicei, în rubrica Vulturo, scriem despre cei care au purtat pe umeri povara și mândria tricoului alb-violet. Săpăm în arhivă pentru a recupera strălucirea Argeșului de altădată. Dar astăzi, când toată România îl plânge pe Mircea Lucescu, facem o excepție care, la o privire mai atentă, nu este deloc o excepție. Este o întoarcere la esența proiectului. Vulturo nu este doar despre amintiri; este despre educație. Iar dacă fotbalul românesc a avut vreodată un rector, acela cu siguranță a fost Mircea Lucescu.

Însă, ceea ce puțini știu, este că firul destinului lui Mircea Lucescu s-a intersectat, în momentele sale de început în fotbal, cu ADN-ul Argeșului.

Umbra lui Traian Ionescu: „Vulturul” din Văleni care l-a inventat pe Lucescu

Înainte ca Mircea Lucescu să devină „Il Luce”, a existat o mașină neagră, o Volga, care a oprit în fața casei familiei sale. Din ea a coborât un bărbat cu o pălărie cu boruri largi și fular la gât, emanând o autoritate de film noir. Era Traian Ionescu.

Pentru cei mai mulți, Traian Ionescu este marele portar al CCA-ului, dar și antrenorul care a făcut ca Dinamo să strălucească la începutul anilor 60. Pentru argeșeni, Traian Ionescu este primul mare produs al fotbalului argeșean. Născut în Văleni și crescut la Sporting Pitești, el a fost omul care a pus bazele „pepinierei” ca sistem de gândire în România. Este fascinant să realizăm că cel care i-a lăsat lui Lucescu pe masă „50 de lei pentru drumul cu tramvaiul până în Ștefan cel Mare” era un argeșean. Este omul care i-a oferit lui Mircea Lucescu prima mare lecție: fotbalul se joacă cu mintea, dar se construiește cu disciplină. Totodată, el l-a debutat pe Mircea Lucescu la Dinamo, într-un amical, disputat chiar la Pitești.

1964: Anul în care Lucescu și Dobrin au împărțit același vis

Săpând prin ziarele epocii, găsim o imagine care astăzi pare ireală. Lotul României de juniori UEFA 1964 pleca spre Turcia și Grecia pentru un turneu de pregătire. Pe lista componenților, printre „extreme dreapta”, apărea numele lui Mircea Lucesc. Câteva rânduri mai jos, la „mijlocași stânga”, strălucea un nume care avea să devină religie în Pitești: Nicolae Dobrin. Pe 16 februarie 1964, în Antalia, România pierdea cu 2-1 în fața Turciei. Marcatorul nostru? Dobrin. Cel care alerga pe cealaltă bandă, încercând să desfacă apărările adverse? Lucescu. Este un moment de o semnificație colosală pentru proiectul Vulturo. Acești doi coloși, unul simbolul geniului pur, celălalt simbolul erudiției și al longevității, au crescut sub același tricolor, în aceleași trenuri spre Istanbul sau Atena.

Fotbalul ca examen de maturitate

O altă piesă a puzzle-ului nostru ne duce în iulie 1964. Într-un articol care laudă activitatea academică a sportivilor, Mircea Lucescu este menționat nu pentru un dribling, ci pentru faptul că se pregătea de admiterea la facultate. În perioada în care Traian Ionescu a simțit că în Ștefan cel Mare concurența era prea sufocantă pentru un tânăr dornic de afirmare, a ales calea împrumutului la Știința București pentru Mircea Lucescu. Acolo, în vestiarul „studenților”, Mircea Lucescu a fost coleg de echipă cu Florin Halagian. În timp ce Lucescu se pregătea de admiterea la I.S.E., Halagian își cizela acea rigoare tactică și disciplină de fier care avea să aducă mai târziu primele titluri în Trivale. Două genii care au împărțit același vestiar.

Cercul se închide: De la „Volga” lui Ionescu, la visul sud-american al lui Turcu

Pentru a înțelege pe deplin cum destinul lui Mircea Lucescu s-a împletit cu spiritul Argeșului, trebuie să privim cum s-a închis această buclă a recunoștinței. Dacă la începutul carierei sale un argeșean îi oferea biletul de tramvai către marea performanță, decenii mai târziu, „Il Luce” întorcea favoarea fotbalului nostru, oferind aripi unui „vultur”: Viorel Turcu.

„El ne-a scos în lume”, spunea cu o recunoștință profundă fostul nostru jucător, și el plecat dintre noi mult prea devreme. În 1982, sub comanda unui Lucescu vizionar, băiatul din Slobozia (jud. Argeș), crescut în iarba crudă din Trivale, trăia o aventură demnă de romanele lui García Márquez. Lucescu l-a aruncat direct în „groapa cu lei” de la Rosario, punându-l față în față cu un tânăr pe nume Diego Armando Maradona. Povestite cu un umor melancolic, amintirile lui Turcu despre acea noapte în care i s-a anulat un gol perfect în fața Argentinei sunt, de fapt, mărturia metodei Lucescu. „Nea Mircea” nu pregătea doar scheme tactice; el vindeca complexe. Îi lua pe fiecare în parte, de la Bölöni, la Balaci sau la Turcu, și le insufla o doză de curaj.

“Jocul lui era strălucitor, avea momente când era absolut de neoprit. (…) O serie întreagă de generații au crescut cu Dobrin în minte și în ideea de a-l imita. Dobrin era un fenomen social: acolo unde echipa lui juca și unde era lider, stadionul se umplea, indiferent pe ce arenă din țară evolua. Dobrin era un lider al întregului stadion. E o pierdere imensă pentru fotbalul românesc, pentru societatea românească, pentru fotbalul internațional”. – declarația lui Mircea Lucescu atunci când Nicolae Dobrin a plecat dintre noi.

Aceasta este moștenirea pe care Vulturo vrea să o onoreze. Lucescu nu a fost doar un jucător; a fost un student. Nu a fost doar un antrenor; a fost un pedagog. A înțeles că o carieră se termină, dar educația este singura care îți oferă glorie peste ani.

Se spune că mori cu adevărat doar atunci când numele nu-ți mai este rostit. De aceea, oameni ca Lucescu sau Dobrin sunt eterni. Numele lor vor răsuna mereu pe stadioane, vor dăinui în cronici și vor trece din generație în generație, ca o moștenire sacră.

Rămas bun, Domnule Lucescu!

Acest articol este redactat de Alexandru Fieraru în cadrul proiectului Istoria Viola by VULTURO