Istoria Viola

Titus Ozon, de la Obor în Giulești și Trivale

4

Înaintea duelului de vineri cu Rapid, istoria ne aduce în față un nume care leagă Giuleștiul de Trivale: Titus Ozon. Născut pe 13 mai 1927, acum 99 de ani, unul dintre cei mai mari atacanți ai fotbalului românesc a îmbrăcat tricoul Rapidului între 1958 și 1964. Ani mai târziu, avea să ajungă și pe banca lui FC Argeș, într-un moment important al istoriei alb-violete, chiar înaintea primului titlu de campioană.

I se spunea „Nas”, „Năsel” sau „Năsosul”, porecle venite, evident, de la nasul său proeminent. Ozon a fost un dribleur de geniu, un jucător care transforma duelul unu contra unu într-un spectacol și un fotbalist care nu intra pe teren doar ca să câștige, ci și ca să încânte. Un artist al gazonului, un spirit liber, într-o perioadă în care libertatea putea deveni periculoasă. S-a născut în Obor, într-un cartier în care fotbalul se învăța pe maidane, printre piețe, străzi, glume și rivalități. Acolo, printre copiii care băteau mingea de dimineața până seara, Titus Ozon și-a descoperit drumul. La 10 ani a ajuns la Unirea Tricolor, sub îndrumarea lui Ștefan Cârjan. De pe maidanele Oborului până pe marile stadioane ale României, a dus cu el același stil: mingea lipită de picior, fentă scurtă, execuție precisă și o ironie fină a celui care știa că poate inventa ceva în orice moment. Nu avea un fizic impunător. Era un vârf de atac de „buzunar”, cum se spunea în epocă: 1,70 metri, 60 și ceva de kilograme „cu paltonul ud, cu tot”, picioare subțiri și un corp atipic pentru un atacant. Dar avea ceva ce nu se poate antrena: talent pur. Reacție, tehnică, curaj și o plăcere aproape copilărească de a-și ridiculiza adversarul prin dribling.

A jucat pentru Unirea Tricolor, Dinamo București, Dinamo Brașov, Progresul București și Rapid. În prima divizie a adunat peste 270 de meciuri și peste 150 de goluri, în funcție de statisticile epocii, rămânând unul dintre cei mai eficienți atacanți ai generației sale. A fost de două ori golgheterul campionatului, în 1952 și 1953, iar pentru echipa națională a României a strâns 22 de selecții și 7 goluri. A participat la Jocurile Olimpice din 1952 și a purtat banderola într-o perioadă în care meciurile internaționale erau rare. Și totuși, palmaresul lui nu spune tot. Titus Ozon a fost unul dintre acei fotbaliști mai mari decât vitrina lor de trofee. A terminat campionatul pe locul secund de mai multe ori și a pierdut patru finale ale Cupei României, cu trei echipe diferite: Dinamo, Progresul și Rapid. A fost una dintre marile ironii ale carierei sale: un fotbalist făcut pentru momente mari, dar urmărit de un destin care îi întorcea spatele exact când se apropia de glorie.

Tribunele îl iubeau pentru că era imprevizibil. Într-o perioadă gri, controlată și încărcată de frică, Ozon juca fotbal cu o libertate aproape sfidătoare. Iar libertatea asta l-a costat. În anii ’50, a intrat de mai multe ori în conflict cu regimul și cu structurile vremii. După un meci cu Dinamo Tbilisi, în care l-a ridiculizat prin driblinguri pe Avtandil Gogoberidze, una dintre legendele clubului sovietic, Ozon a fost acuzat că și-a bătut joc de „marele popor sovietic”. Un gest pur fotbalistic a fost transformat în cap de acuzare. A scăpat, în cele din urmă, cu o amendă usturătoare.

În 1954, când a vrut să plece de la Dinamo, club aflat sub tutela Ministerului de Interne, problemele s-au agravat. Pentru că jucase la Unirea Tricolor, campioana României din 1941, club desființat de comuniști după război și etichetat drept „cuib legionar”, i s-au adus acuzații politice. A contat și faptul că antrenorul său din Obor, Fane Cârjan, purtase cândva „cămașa verde”. Pentru a-l împiedica să-și depună memoriul la Federație, Ozon a fost trimis la tăiat stuf, la Periprava, în Delta Dunării. A profitat însă de neglijența paznicilor, a fugit la București și a semnat cu Progresul.

Un alt episod celebru avea să-i schimbe din nou cariera. În 1958, după un turneu în Grecia, pe când era la Progresul, a fost prins la vamă cu aproximativ trei mii de nasturi de fildeș. Îi luase ieftin și urma să-i vândă la București. Bișniță, cum se spunea atunci. Problema era că Ozon nu era un om oarecare: era căpitanul echipei naționale. A fost arestat, ținut câteva zile la beci, eliberat apoi, dar suspendat pe viață din activitatea sportivă. Salvarea a venit printr-o scenă greu de crezut astăzi. Avea 31 de ani și stătea deja de aproape un an pe tușă. Într-o zi, pe Calea Victoriei, Ozon l-a abordat pe Gheorghe Gheorghiu-Dej și i-ar fi cerut să-i ridice suspendarea. Aflase că liderul comunist îl simpatiza. Dej a acceptat, dar cu o condiție: Ozon trebuia să joace pentru Rapid, echipa pe care Dej o susținea. Tot atunci, Ozon ar fi aflat că acesta avusese un rol și în clemența primită după episodul din Deltă. Așa a ajuns în Giulești, unde a fost primit de o tribună care știa să iubească spectacolul, libertatea și nebunia frumoasă a fotbalului.

După retragerea din activitatea de jucător, Ozon a trecut pe banca tehnică. A antrenat Progresul, Jiul Petroșani, FC Argeș, naționala Libiei (într-un context legat de relațiile bune dintre Nicolae Ceaușescu și Muammar Gaddafi), FC Brăila, Pandurii Târgu Jiu, Azotul Slobozia și Șoimii Sibiu.

Pentru FC Argeș, numele lui se leagă de începutul anilor ’70, o perioadă în care clubul căuta formula care avea să aducă primul titlu de campioană. Echipa alb-violetă îl avea deja în prim-plan pe Nicolae Dobrin, iar întâlnirea dintre Ozon și Dobrin a pus față în față două tipuri rare de talent: marele dribleur al anilor ’50 și magicianul din Trivale, omul care avea să ducă Argeșul în vârful fotbalului românesc. În sezonul 1970/71, Ozon a condus FC Argeș după plecarea lui Bazil Marian, iar în vara lui 1971 a fost reconfirmat ca antrenor principal. Între el și Dobrin au existat episoade tensionate, lucru aproape firesc într-un vestiar plin de personalități. Unul dintre momentele sensibile a apărut în turneul din Germania de Vest, acolo unde Ozon a încercat să impună o disciplină strictă. Relația cu Dobrin a devenit complicată, iar tensiunile au apăsat asupra vestiarului. Startul sezonului 1971/72 a fost dificil. După eșecul de la Bacău, 1-4, conducerea clubului a decis schimbarea sa, iar pe banca echipei a fost instalat tânărul Florin Halagian. Istoria consemnează titlul în dreptul lui Halagian, pe bună dreptate. Dar Titus Ozon rămâne parte din acel drum. A fost unul dintre oamenii care au trecut prin vestiarul alb-violet într-un moment de transformare. Prezența lui la Pitești nu poate fi desprinsă de contextul unei generații mari: Dobrin, Barbu, Olteanu, Prepurgel, Radu I, Jercan, Frățilă, Remus Vlad, Marian Popescu și ceilalți jucători care au construit una dintre cele mai importante echipe din fotbalul românesc.

Titus Ozon a fost un antrenor incomod, așa cum fusese și fotbalist. A cerut disciplină unor jucători cu personalitate, într-un vestiar în care geniul și orgoliul trăiau împreună. Nu era omul compromisului. Tocmai de aceea, trecerea lui prin Trivale rămâne interesantă: a pus față în față două generații de talent, două feluri de a vedea fotbalul, două forme ale aceleiași libertăți. Una era libertatea lui Ozon, născută în Obor, pe maidane, în driblinguri scurte, goluri multe și farse memorabile. Cealaltă era libertatea lui Dobrin, născută la Pitești, din pasă, viziune, fente geniale și explozie de inspirație.

Dincolo de teren, Ozon a fost un personaj complet. A scris volumul autobiografic „Mereu în 16 metri”, a jucat în filmul „Și Ilie face sport”, a urcat pe scena Teatrului „Constantin Tănase” și a fost apropiat de lumea artistică. A fost bun prieten cu marele actor Birlic, cel care l-a atras și spre lumea hipodromului și a pariurilor, unde Ozon avea să piardă o grămadă de bani.

Într-un fotbal care uită repede, poveștile ca a lui trebuie spuse din nou: pentru cei care știu, pentru cei care au auzit doar numele și pentru cei care poate întreabă astăzi cine a fost Titus Ozon. A fost „Nas”. A fost geniul din Obor. A fost omul care dribla tot ce îi stătea în față. Și, pentru o vreme, a fost parte din povestea lui FC Argeș. S-a stins în 1996. Statuia sa din parcul ce-i poartă numele, lângă Gara Obor, amintește și astăzi că fotbalul, înainte de tactică și puncte, înseamnă emoție, curaj și dribling. În seria VULTURO, îi onorăm memoria pentru că a crezut în talentul piteștean și pentru că a avut curajul să fie el însuși, indiferent de preț.

Articol redactat de Alexandru Florin Fieraru în cadrul proiectului Istoria Viola by VULTURO.